Prima intervenţie de plasare a unui graft osos autogen în vederea augmentării sinusale a fost publicată î literatura de specialitate în 1980 de Boyne şi James. Timp de 2 decenii această procedură a fost perfecţionată şi susţinută de numeroase studii clinice şi biologice, dovedind siguranţa şi eficienţa sa, cu ajutorul rezultatelor clinice.

Tehnicile modificate şi simplificate în tot acest timp reprezintă astăzi metode de tratamnet de succes larg acceptate pentru consolidarea ofertei osoase din zona sinusului maxilar, în vederea plasării implanturilor dentare maxilare laterale.

Un bun exemplu în acest sens este tehnica osteotomiei crestale, ca metodă suplimentară la clasica tehnică ce utilizează fereastra laterală, limitând astfel traumele intervenţionale, dar permiţând totodată o înălţare de 3-4 mm a osului în această regiune.

Introducerea altor materiale de graft (xenografturile, alografturile şi grafturile aloplastice) asigură noi alternative la grafturile osoase autogene. În cadrul studiilor comparative, aceste materiale alternative se dovedesc a fi suficient de performante ca şi cele autogene, cu toate că ratele de supravieţuire nu pot fi stabilite cu exactitate, având în vedere influenţa mai multor factori. Spre exemplu, înălţimea redusă a crestei osoase poate fi o bună indicaţie pentru suplimentarea celulelor vitale, cu ajutorul unui graft osos autogen. Deseori, tipul materialului utilizat ca şi graft este dictat de dimensiunea verticală a crestei şi volumul osos ce se doreşte a fi obţinut prin intervenţie. Pe scurt, cu cât creasta osoasă este mai puţin înaltă, cu atât mai mult e nevoie de surse osoase autogene.

Plasarea membranelor tip barieră, fie resorbabile, fie neresorbabile, deasupra graftului osos reprezintă o altă problematică amplu dezbătută în literatura de specialitate. Rezultatele clinice arată însă o rată de succes mai mare la utilizarea membranelor deasupra ferestrei osoase. Acest aspect se presupune a avea legătură cu capacitatea de stabilizare a particulelor de graft osos şi reducerea riscului de invazie a ţesutului conjunctiv.

Tot în faza de evaluare şi dezvoltare se află şi utilizarea mediatorilor celulari, precum rh-BMP-2, sângele venos, celulele stem, PDGF. Îndeosebi factorii de creştere pot elimina în viitor necesitatea utilizării grafturilor osoase.

S-au introdus câteva tehnici clinice mai puţin traumatizante pentru efectuarea de lifting sinusal, cum ar fi piezochirurgia, tăierea ossoasă asistată de laser sau elevarea balonului. Deocamdată, rezultatele obţinute cu aceste metode sunt prea puţine, pentru a putea susţine latura ştiinţifică.

Bineînţeles, augmentarea osoasă sinusală poate fi efectuată cu succes şi cu ajutorul tehnicilor clasice de tăiere în os, freze diamantate, răcire corespunzătoare, ridicarea membranei cu instrumente manuale. Noile tehnici menţionate pot însă reduce trauma pacientului şi pot spori confortul medicului.

Liftingul sinusal reprezintă o intervenţie ce necesită cunoştinţe anatomice solide, experienţă clinică, diagnostic corect şi management corespunzător în cazul complicaţiilor sau al infecţiilor, capacitatea de selecţie a cazurilor ce reprezintă indicaţie pentru procedură şi nu în ultimul rând, investiţie materială consistentă.

Executată corect, intervenţia poate avea o rată medie de succes de 5 ani în proporţie de 90%, potrivit datelor din literatura de specialitate.

Sursa: Dental News
Traducere: Blanka Petcu